Religia romana

RELIGIA ROMANA 

Statul roman, deşi a apărut în istorie destul de târziu, cu mult în urma unor state din Orientul antic şi a unor cetăţi greceşti vestite prin civilizaţia lor, a reuşit totuşi să devină într-un timp relativ scurt cea mai mare putere din lumea antică.
      Roma devine şi centrul vieţii sociale şi religioase al unui vast imperiu şi al unei limbi – latina – care a reuşit să înlocuiască limbile vechi ale multor popoare ce şi-au găsit a doua patrie în spaţiul european.
      De la firavele expresii de religiozitate ale micului, ţinut Latium, concretizate la Roma în câteva sanctuare, s-a ajuns la construirea unor temple impozante, măreţe, durabile şi maiestuoase, în care spiritul practic al romanilor s-a împletit armonios cu înclinaţia spre mister a popoarelor supuse. Se poate vorbi, de aceea, despre o sinteză specific romană a vechii religiozităţi mediteraneene, din Spania până în Siria şi din ţinuturile Scoţiei până la izvoarele Nilului.

      Religia în viaţa romanilor condiţionează fiecare moment al existenţei. Este punctul de plecare al organizării sociale şi politice ale oraşului. Latinescul religio semnifică atenţia pe care o acordă romanii faţă de voinţa zeilor, care se revelează prin sentinţele lor (fatum), care arată calea şi direcţia ce trebuie urmată de credincioşi. Neglijarea voinţelor zeilor (negligentia), nerespectarea fidelă a actelor religioase duce la perturbarea existenţei. Romanii stabileau cu divinităţile un fel de contact personal prin care omul îi consultă pe zei înainte de a face ceva pentru a primi aprobarea acestora. În schimb, zeii trebuie să asigure protecţia omului şi să-i asigure reuşita.
      Dacă acestea sunt realizate viaţa omului este guvernată de pax deorum (pacea zeilor), o stare de siguranţă ce-i insuflă curaj şi forţă în viaţă. Însă această stare este precară, deoarece zeii care nu sunt buni le ameninţă continuu echilibrul fragil al existenţei.
      Primele exprimări religioase manifestate prin încercări de explorare a fenomenelor naturii (tunet, fulger, ploaie) s-au făcut în paleoliticul superior. Oamenii plecaţi la vânătoare au încercat prin totemuri să se investească cu puteri supranaturale. Când omul începe să practice agricultura apar religiile legate de apariţia vegetaţiei. Aceasta este ciclică, în funcţie de anotimp. Divinităţile sunt feminine.
      Migraţia popoarelor indo-europene (civilizaţia bronzului) conduce la apariţia primelor divinităţilor masculine. Atributele divinităţilor masculine se leagă de cer, iar cele feminine de pământ. Aceste popoare aduc o serie de culte de peste tot, care se suprapun peste fondul din neolitic. Populaţia autohtonă – siculii – au o divinitate numită Pales şi o sărbătoare Palelia, tipică pentru Italia.
      Romanii au împrumutat de la vecinii lor etruscii o mulţime de denumiri de zei şi de formule sacre, ba chiar şi cărţile lor sfinte, pe care le-au tradus în limba latină. Chiar dacă aceste cărţi s-au pierdut, ici şi colo se mai păstrează spiritul lor în operele unor scriitori latini, antici şi creştini. Un alt mod de a cunoaşte spiritul religiozităţii romane îl constituie studierea inscripţiilor, a riturilor funerare, a statuilor şi a multor altor vestigii religioase. A doua influenţă importantă asupra religiei romane este religia greacă de la care romanii au preluat toate cele 12 divinităţi. Pe unele nu le-au schimbat – ex. Esculap (zeul medicinii).
      Izvoarele literare care ne permit cunoaşterea religiei romanilor sunt: De re rustica, scrisă de Cato (234–149 î.Hr.), unde se păstrează rituri şi formule magice şi religioase;Antiquitatum romanorum, humanorum et divinorum libri XLI şi De re rustica, ale lui Terentius Varro (sec. II–I î.Hr.); De natura deorum a lui Cicero (106–43 î.Hr.) şi De finibus, De divinatione şi De legibus ale aceluiaşi, Aeneida lui Vergilius, Poemul naturii scris de Lucretius, De civitate Dei a Fericitului Augustin, Saturnalia luiMacrobius şi alte lucrări vechi romane şi creştine.
      Pentru cunoaşterea unor aspecte ale religiei romanilor un ajutor ni-l oferă şi monedele, statuile, basoreliefurile şi picturile romane, altarele şi alte vestigii care au rezistat timpului.

TEMPLUL ROMAN

Romanii nu au simţit niciodată necesitatea unui locaş de cult pentru a-şi manifesta evlavia. Latinescul templum semnifica la început un spaţiu delimitat în aer sau pe pământ de un augur cu un bastonaş sacru (lituus). Orientarea acestui spaţiu sacru trebuia să fie spre est-vest („in-augurat”), rolul său fiind de observare a auspiciilor.
      Primele locuri sacre ce se găseau în natură (pădure, izvor, munte ş.a.) foloseau ca altare o moviliţă din iarbă unde se puneau ofrandele aduse divinităţilor.
      Primele templele romane au imitat în construcţia lor pe cele etrusce (de obicei pătrate), apoi pe cele greceşti (de formă dreptunghiulară). Astfel, este templul ridicat de etrusci pe Capitoliu, dedicat triadei capitoline: Jupiter, Juno, Minerva, sau templul dedicat zeului războiului, Marte, amplasat în Câmpul lui Marte. Alt exemplu, este templul lui Hercule construit la poalele Palatinului.
      La Roma s-au ridicat şi temple în formă circulară, ca de pildă cel dedicat zeiţei Vesta din Forum, sau micul templu dinForum boarium. Junona Sospita avea două temple în Roma, iar templul ei din Lanuvium era păzit de un şarpe. Dacă o fecioară aducea ofrandă şarpelui şi acesta o primea, era semn că fecioara se va căsători în curând şi va avea copii. În caz că nu primea ofranda, însemna că va urma un an de sterilitate. Un alt templu al Junonei Lucina s-a clădit pe Esquilin în anul 753 î.Hr.
      Temple ridicate în cinstea zeilor, ce satisfăceau nevoile religioase ale romanilor, se găseau peste tot. În acest scop erau folosite şi boschete sfinte, locuri retrase, grote sacre (lucus). Templele mai mici se numeau aedicula.

PREOTII ROMANI

  Funcţiile preoţeşti au fost la început cumulate cu cele ale autorităţii civile, deoarece însăşi autoritatea civilă îşi întemeia puterea pe voinţa sacră, pe voinţa zeilor. Religia romană este o religie de stat. Magistraţii supraveghează actele religioase. Ritualul este îndeplinit de preoţi ca reprezentanţi ai statului şi care sunt, în unele cazuri, aleşi pe o perioadă determinată sau sunt cooptaţi, ori aleşi.    
      Se afirmă că la Roma a existat de timpuriu un rex (conducător), cu funcţii sacerdotale variate.
      Dar odată cu instaurarea republicii, funcţiile sacerdotale au fost distribuite unor persoane anume, între care există un fel de şef, un rex sacrorum, având o consoartă,regina sacrorum. Rex sacrorum se îngrijea de cultul lui Janus. Fiind singurul preot numit pe viaţă, el nu avea voie să aibă alte funcţii politice. După el veneau în ordine treiflamines majores – flamen Dialis (pentru cultul lui Jupiter), flamen Martialis (pentru cultul lui Marte) şi flamen Quirinalis (pentru cultul lui Quirinus).
      Urma apoi un Pontifex Maximus (supraveghetorul vestalelor), după care veneau doisprezece flamines minores, fiecare fiind răspunzător pentru cultul câte unui zeu.

      Diverse colegii sacerdotale îndeplineau funcţiile de cult, după cum urmează: pontifices (fiind sub conducerea unui Pontifex Maximus), augurii (însărcinaţi cu observarea şi interpretarea semnelor divine relevate din zborul păsărilor – auspicia), feţialii (conduşi de Pater Patratus), observau dacă declararea războiului şi încheierea păcii se făcea după ius divinum (dreptul divin), decemviri sacris faciundis (mai apoi quindecemviri) cei care păstrau şi consultau cărţile sibiline.
      Aşa-numiţii sodalitates participau de asemenea la cult. Dintre aceştia se distingeau lupercii şi salii asociaţi cultului lui Marte. Mai existau şi fratres arvales, care-l invocau pe zeul Marte, dar dansau în cinstea zeiţei Dea Dia, divinitate agrară, şi sacrificau în onoarea ei.
      O categorie preoţească specială o constituiau vestalele, preotese ale zeiţei Vesta. Acestea erau în număr de şase şi conduse de Marea Vestală. Proveneau din familii nobile. Primeau o educaţie deosebită, de la vârsta de 10 ani. Slujeau timp de 30 de ani (10 ani de pregătire, 10 ani practicării atribuţiilor şi 10 ani erau instructoare pentru viitoarele vestale). La vârsta de 40 de ani ieşeau din ordin şi se puteau căsători. Călcarea votului castităţii se pedepsea cu moartea. Funcţia lor principală consta în întreţinerea focului sacru al oraşului ce nu avea voie să se stingă niciodată. Dacă se întâlneau pe cale cu un condamnat la moarte, acela era graţiat.

DIVINITĂȚI

 Numărul zeilor romani este de ordinul miilor. La începutul istoriei Romei erau adorate divinităţi tainice, ale căror nume nu se rosteau. Puterea extraordinară a fiecărui zeu, numen dei, se implica în viaţa oamenilor şi în natură, ca o forţă sobră, miloasă dar şi răzbunătoare. Aceasta protejează fiecare act al vieţii, de la naştere până la moarte.
      Sunt dedicate zeilor plante sacre (stejarul şi laurul), păsări sfinte (vulturul şi ciocănitoarea) şianimale sfinte (lupul, şi, mai ales, lupoaica, vulpea şi scroafa prolifică cu 30 de purcei).
      Spre deosebire de religia greacă unde zeii domnesc, statuile romane îi reprezintă ca fiind mult binevoitori faţă de adoraţia credincioşilor. Lor romanii le datorau belşugul, puterea, norocul, vitejia, tandreţea, puritatea virginală, castitatea familiei, căldura căminului, siguranţa şi liniştea patriei, lumina zilei, odihna, înţelepciunea şi mai cu seamă dreptatea.
      Triada importantă de la greci Zeus, Hera şi Atena se transformă în Jupiter, Marte şi Quirinus, care tronează de pe Capitoliu. Ulterior, în perioada Republicii este venerată trinitatea divinăJupiter, Junona şi Minerva de origine etruscă.
      Terentius Varro (sec. II–I î.Hr.) în Antiquitatum romanorum, humanorum et divinorum libri XLI a realizat o listă sau un catalog al zeilor, cu atributele lor folositoare oamenilor. El împarte divinităţile în trei categorii:

      ■ dii certi (zeii determinanţi) – competenţa lor se rezumă la o singură funcţie indicată şi de numele zeului. Divinităţile îi protejează pe oameni pe tot timpul vieţii, rolul lor fiind bine precizat: Educa îl învaţă pe copil să mănânce, Potina să bea apă, mireasa este condusă la altar de Domidicus, Domitius asistă la instalarea ei, Virginiensis participă la desfacerea cingătorii soţiei ş.a.
      ■ dii incerti (zeii nedeterminaţi) – au diverse roluri cu caracter general. Sunt zeităţi ai vieţii particulare: lares, manes, penates sau eroi precum Acca Larentia.
      ■ dii praecipui atque selecti – reprezintă principalii zei: Jupiter, Ianus, Saturn, Apollo, Marte, Genius, Neptun, Vulcan, Diana, Luna, Venus, Vesta, Sol, Liber, Iunona, Ceres, Minerva, Tellus   

      Divinităţile străine sunt adoptate prin evocatio – o rugă către zeii unui alt oraş ca să părăsească lăcaşul lor de cult şi să se mute la Roma. Introducerea de culte se realizează cu ajutorul interpretatio Romana. Astfel, pătrunde cultul lui Cybela din Frigia (205 î.Hr.), preluat de romani sub denumirea de Magna Mater (Marea Mamă). În timpul imperiului se impune adoraţia veneraţia faţă de împărat, care întruchipează statul, şi cultele bazate pe mistere, precum Attis şi Mithras.