...Vom înfăţişa principalele cauze pentru care romanii s-au ridicat atât de sus. În primul rând, trebuie amintit faptul că – cu excepţia unui hotar nu prea lung – mările din jur păzesc Italia tot atât de sigur ca şi cum aceasta ar fi o insulă. Dar, şi la hotarul amintit adineauri, ţara e ocrotită, ca printr-un zid, de munţii peste care foarte anevoie poţi trece.
În al doilea rând, deşi în general ea are ţărmuri neprimitoare, are, totuşi, şi câteva porturi mari, vrednice de toată admiraţia....
A treia cauză o constituie faptul că Italia este supusă unor climate şi unor temperaturi felurite. De aici neobişnuita, varietate de animale şi plante, – fie folositoare, fie păgubitoare, – precum şi feluritele lucruri pe care le putem socoti, într-un cuvânt, folositoare vieţii...
Blândeţea sau asprimea climatului poate fi apreciată după cum într-un loc e frig, căldură sau temperatură mijlocie... Italia – aşezată între cele două extreme geografice şi având o lungime atât de mare – se bucură în cea mai mare parte de un climat foarte potrivit şi cât se poate de felurit.
La aceasta mai contribuie şi altceva: întrucât Munţii Apenini străbat Italia în tot lungul ei, dar lasă, în acelaşi timp – şi de o parte şi de cealaltă, – loc pentru câmpii şi dealuri dătătoare de minunate roade, nu există nici o regiune a peninsulei care să nu aibă parte şi de binefacerile munţilor şi de-ale câmpiei.
Aşezată fiind la mijloc, între două state foarte mari, – între Elada şi cele mai roditoare provincii ale Libiei3 – Italia izbuteşte, datorită acestei poziţii, precum şi datorită destoiniciei şi puterii sale, să deţină supremaţia asupra tuturor ţărilor din jur. Iar apropiata lor vecinătate face să le poată ţine lesne în frâu.”
(Strabon, Geografia, II, 5, 29 ; VI, 4, 1)
1 Un stadiu avea 184,97 m.
2 Marea Ionică.
3 În antichitate era un ţinut foarte roditor.
Despre întemeierea Romei existau diferite legende care îl arătau pe Enea – principe dardan fugit din Troia în Italia, după ocuparea celei dintâi de către greci – ca strămoş al romanilor. În varianta înfăţişată de el, Liviu, care sprijină politica lui august, încearcă să dovedească originea divina a gintei Iulia, din care făcea parte şi împăratul. În privinţa întemeierii oraşului Roma, cercetările arheologice au arătat că nu este vorba de un singur act de fondare, ci de un proces care a durat zeci de ani.
Ascaniu, fiul lui Enea, nu era încă copt pentru domnie; aceasta i-a fost, totuşi, păstrată până s-a făcut bărbat. Între timp, tutela Laviniei1 a fost suficientă – atât de mari erau însuşirile ei – ca să-i păstreze copilului statul latin împreună cu tronul bunicului şi al tatălui său. Acest Ascaniu i-a lăsat mamei sale oraşul Lavinium, centru cu mulţi locuitori, bogat şi înfloritor pentru vremea aceea, iar el a întemeiat un alt oraş, la poalele Muntelui Albanus, numit Alba Longa, din pricina aşezării sale ...
Apoi a domnit Proca. Acesta a avut ca fii pe Numitor şi pe Amuliu; lui Numitor, care era fiul mai mare, i-a lăsat ca moştenire vechiul tron al gintei Silvia. Dar, forţa a trecut peste voinţa tatălui, precum şi peste respectul datorat vârstei. După ce şi-a izgonit fratele, Amuliu s-a urcat pe tron. La această fărădelege a mai adăugat o alta, omorând odrasla bărbătească a fratelui său, iar pe fiica acestuia, Rhea Silvia, făcând-o vestală şi răpindu-i – sub cuvânt că i-ar face o mare cinste – nădejdea de a mai avea urmaşi. Dar, după cum cred eu, întemeierea unui oraş atât de mare şi începutul celui mai mare imperiu, după cel al zeilor, s-au datorat, de bună seamă, sorţii. Vestala, după ce a născut doi gemeni, l-a indicat pe Marte ca tată al copiilor incerţi, fie că o credea cu adevărat, fie fiind că socotea că ar fi mai onorabil ca autorul păcatului ei să fie un zeu. Dar nici zeii şi nici oamenii n-au putut s-o apere pe ea sau pe copiii ei de cruzimea regelui; preoteasa este pusă în lanţuri şi aruncată în închisoare, iar copiii sunt azvârliţi în apa râului. Printr-o întâmplare divină, Tibrul se revărsase tocmai atunci peste maluri, formând bălţi cu apă liniştită, astfel încât nicăieri nu se putea ajunge la adevărata albie a râului. Cei însărcinaţi să-i ducă pe copii la râu nădăjduiau, totuşi, că, deşi apa era liniştită, pruncii se vor îneca într-însa. Astfel, socotind că îndeplinesc porunca regelui, ei au lăsat copiii în balta cea mai apropiată, unde se află acum smochinul Ruminalis (care pe atunci – zic oamenii – se numea Romulus). Pe vremea aceea erau în aceste locuri nişte pustietăţi întinse. Tradiţia spune că apele puţin adânci au lăsat pe uscat albia plutitoare în care fuseseră părăsiţi copiii şi că o lupoaică însetată din munţii din apropiere şi-a îndreptat paşii spre scâncetul copiilor şi le-a oferit cu atâta blândeţe sânul ca să sugă, încât păstorul turmei regale, pe nume Faustulus, a găsit-o lingând copiii cu limba. Păstorul i-a adus la stână şi i-a încredinţat soţiei sale Laurenţia, ca aceasta să-i crească.
Aşa s-au născut şi aşa au crescut ei. Când s-au făcut mai mari n-au stat tot timpul trândăvind la stână sau pe lingă turme, ci au mers la vânătoare, cutreierând pădurile. întărindu-şi astfel trupul şi mintea, ei nu se mai luptau doar cu fiarele, ci atacau şi pe tâlharii care veneau încărcaţi de prăzi. Cele luate de la tâlhari ei le împărţeau cu păstorii, cu care tinerii şi ceata lor – crescând pe zi ce trecea – împărtăşeau atât primejdiile, cât şi jocurile.
De pe atunci încă se sărbătoreau lupercaliile2, tot pe Muntele Palatin. Pe când erau ei mai în toiul sărbătorii, – sărbătoare cunoscută de toată lumea, – au năvălit asupră-le nişte tâlhari, furioşi din pricina prăzii care li se luase. Romulus s-a apărat din răsputeri, iar Remus a fost prins de acei tâlhari şi dus la regele Amuliu, scornindu-i-se grele învinuiri. învinuirea de căpetenie împotriva celor doi fraţi era că ei năvălesc pe ogoarele regelui şi, împreună cu o ceată de tineri, le jefuiesc ca nişte duşmani. De aceea Remus a fost dat lui Numitor spre a fi pedepsit. De la început, însă, Faustulus avusese credinţa că în casa lui cresc odrasle de rege, fiindcă ştia, pe de o parte, că pruncii au fost părăsiţi din porunca regelui, iar pe de altă parte, că timpul când îi găsise se potriveşte cu ziua întâmplării aceleia. Dar nu voise să dea în vileag înainte de vreme lucrul acesta, ci numai când se va ivi un prilej potrivit sau în caz de nevoie. Acesta din urmă s-a ivit mai întâi. Fiind îngrijorat pentru soarta lui Remus, păstorul i-a dezvăluit totul lui Romulus. Din întâmplare şi Numitor, care-l ţinea la închisoare pe Remus şi auzise că aceia sunt gemeni, comparând atât vârsta lor, cât şi însuşirile celui închis, care nu semăna cu un sclav, a fost răscolit de amintirea nepoţilor. Cercetându-l cu întrebări, aproape că l-a recunoscut pe Remus. În felul acesta au început să se urzească din ambele părţi uneltiri împotriva regelui. Nefiind în stare să primească o luptă pe faţă, Romulus n-a năvălit asupra regelui cu ceata sa de tineri, ci cu nişte ciobani, cărora le poruncise să vină la palat – fiecare pe alt drum – la o oră anumită; Remus l-a ajutat cu o ceată adunată în casa lui Numitor. şi astfel ei îl ucid pe rege. Numitor, strigând tot timpul că duşmanii au pătruns în oraş şi atacă palatul regal, a chemat tineretul alban să apere cu arme cetăţuia. Apoi, văzând pe tineri că vin să-1 felicite după săvârşirea uciderii, a convocat pe dată adunarea poporului. Aici a arătat nelegiuirile săvârşite de fratele său faţă de el şi de nepoţii săi de sânge, povestind cum s-au născut aceştia, cum au fost crescuţi şi cum, apoi, au fost recunoscuţi de el. Apoi a povestit moartea tiranului, arătându-se pe sine ca autorul ei. Tinerii au venit în mijlocul adunării, încolonaţi cu ceata lor şi au salutat ca rege pe unul ce le era bunic, iar mulţimea care i-a urmat a întărit prin strigătele ei aprobatoare titlul şi puterea de rege ce-n chipul acesta i-au fost acordate lui.
După ce i-au încredinţat statul alban lui Numitor, pe Romulus şi Remus i-a cuprins dorinţa să întemeieze un oraş în locurile în care fuseseră părăsiţi şi unde crescuseră. Într-adevăr, în Alba şi în Latium era un surplus de populaţie; la aceasta se mai adăugau şi păstorii. Toate laolaltă dădeau temei să se creadă că atât Alba, cât şi Lavinium faţă de cel ce urma să fie întemeiat. În cugetul lor cei doi nutreau, printre celelalte gânduri, un gând rău, moştenit de la strămoşi, şi anume setea de domnie, la care s-a adăugat apoi o lupţi ruşinoasă, pornită din pricina unui lucru neînsemnat.
Deoarece erau gemeni şi vârsta nu putea decide între ei, şi-au alea fiecare câte un loc pentru observarea augurilor3: Romulus pe Palatin, iar Remus pe Aventin, urmând ca zeii, sub a căror ocrotire erau acele, să indice, prin semne divine, care dintre fraţi să dea oraşului numele său şi să-l stăpânească după întemeiere.
Se spune că mai întâi i s-au arătat lui Remus semnele divine, sub forma a şase vulturi. În clipa în care s-a vestit aceasta, lui Romulus i s-a arătat un număr dublu şi, astfel, amândoi au fost salutaţi ca regi. fiecare de ceata lui. Unii revendicau domnia, întemeindu-se pe prioritatea apariţiei augurilor, iar ceilalţi în virtutea numărului păsărilor. Din pricina certei care a izbucnit s-au înfuriat şi s-au luat apoi la luptă; cu acest prilej, Remus a fost lovit în învălmăşeală şi a murit.
Mai răspândită este, însă, versiunea după care Remus ar fi sărit în bătaie de joc peste noile ziduri, iar Romulus, înfuriat de aceasta, l-ar fi omorât, dojenindu-l cu următoarele vorbe: „Aşa să păţească de aici înainte oricine va sări peste zidurile mele”. Și aşa a pus Romulus singur mâna pe domnie; oraşul nou întemeiat şi-a luat numele de la întemeietorul lui4.
Ascaniu, fiul lui Enea, nu era încă copt pentru domnie; aceasta i-a fost, totuşi, păstrată până s-a făcut bărbat. Între timp, tutela Laviniei1 a fost suficientă – atât de mari erau însuşirile ei – ca să-i păstreze copilului statul latin împreună cu tronul bunicului şi al tatălui său. Acest Ascaniu i-a lăsat mamei sale oraşul Lavinium, centru cu mulţi locuitori, bogat şi înfloritor pentru vremea aceea, iar el a întemeiat un alt oraş, la poalele Muntelui Albanus, numit Alba Longa, din pricina aşezării sale ...
Apoi a domnit Proca. Acesta a avut ca fii pe Numitor şi pe Amuliu; lui Numitor, care era fiul mai mare, i-a lăsat ca moştenire vechiul tron al gintei Silvia. Dar, forţa a trecut peste voinţa tatălui, precum şi peste respectul datorat vârstei. După ce şi-a izgonit fratele, Amuliu s-a urcat pe tron. La această fărădelege a mai adăugat o alta, omorând odrasla bărbătească a fratelui său, iar pe fiica acestuia, Rhea Silvia, făcând-o vestală şi răpindu-i – sub cuvânt că i-ar face o mare cinste – nădejdea de a mai avea urmaşi. Dar, după cum cred eu, întemeierea unui oraş atât de mare şi începutul celui mai mare imperiu, după cel al zeilor, s-au datorat, de bună seamă, sorţii. Vestala, după ce a născut doi gemeni, l-a indicat pe Marte ca tată al copiilor incerţi, fie că o credea cu adevărat, fie fiind că socotea că ar fi mai onorabil ca autorul păcatului ei să fie un zeu. Dar nici zeii şi nici oamenii n-au putut s-o apere pe ea sau pe copiii ei de cruzimea regelui; preoteasa este pusă în lanţuri şi aruncată în închisoare, iar copiii sunt azvârliţi în apa râului. Printr-o întâmplare divină, Tibrul se revărsase tocmai atunci peste maluri, formând bălţi cu apă liniştită, astfel încât nicăieri nu se putea ajunge la adevărata albie a râului. Cei însărcinaţi să-i ducă pe copii la râu nădăjduiau, totuşi, că, deşi apa era liniştită, pruncii se vor îneca într-însa. Astfel, socotind că îndeplinesc porunca regelui, ei au lăsat copiii în balta cea mai apropiată, unde se află acum smochinul Ruminalis (care pe atunci – zic oamenii – se numea Romulus). Pe vremea aceea erau în aceste locuri nişte pustietăţi întinse. Tradiţia spune că apele puţin adânci au lăsat pe uscat albia plutitoare în care fuseseră părăsiţi copiii şi că o lupoaică însetată din munţii din apropiere şi-a îndreptat paşii spre scâncetul copiilor şi le-a oferit cu atâta blândeţe sânul ca să sugă, încât păstorul turmei regale, pe nume Faustulus, a găsit-o lingând copiii cu limba. Păstorul i-a adus la stână şi i-a încredinţat soţiei sale Laurenţia, ca aceasta să-i crească.
Aşa s-au născut şi aşa au crescut ei. Când s-au făcut mai mari n-au stat tot timpul trândăvind la stână sau pe lingă turme, ci au mers la vânătoare, cutreierând pădurile. întărindu-şi astfel trupul şi mintea, ei nu se mai luptau doar cu fiarele, ci atacau şi pe tâlharii care veneau încărcaţi de prăzi. Cele luate de la tâlhari ei le împărţeau cu păstorii, cu care tinerii şi ceata lor – crescând pe zi ce trecea – împărtăşeau atât primejdiile, cât şi jocurile.
De pe atunci încă se sărbătoreau lupercaliile2, tot pe Muntele Palatin. Pe când erau ei mai în toiul sărbătorii, – sărbătoare cunoscută de toată lumea, – au năvălit asupră-le nişte tâlhari, furioşi din pricina prăzii care li se luase. Romulus s-a apărat din răsputeri, iar Remus a fost prins de acei tâlhari şi dus la regele Amuliu, scornindu-i-se grele învinuiri. învinuirea de căpetenie împotriva celor doi fraţi era că ei năvălesc pe ogoarele regelui şi, împreună cu o ceată de tineri, le jefuiesc ca nişte duşmani. De aceea Remus a fost dat lui Numitor spre a fi pedepsit. De la început, însă, Faustulus avusese credinţa că în casa lui cresc odrasle de rege, fiindcă ştia, pe de o parte, că pruncii au fost părăsiţi din porunca regelui, iar pe de altă parte, că timpul când îi găsise se potriveşte cu ziua întâmplării aceleia. Dar nu voise să dea în vileag înainte de vreme lucrul acesta, ci numai când se va ivi un prilej potrivit sau în caz de nevoie. Acesta din urmă s-a ivit mai întâi. Fiind îngrijorat pentru soarta lui Remus, păstorul i-a dezvăluit totul lui Romulus. Din întâmplare şi Numitor, care-l ţinea la închisoare pe Remus şi auzise că aceia sunt gemeni, comparând atât vârsta lor, cât şi însuşirile celui închis, care nu semăna cu un sclav, a fost răscolit de amintirea nepoţilor. Cercetându-l cu întrebări, aproape că l-a recunoscut pe Remus. În felul acesta au început să se urzească din ambele părţi uneltiri împotriva regelui. Nefiind în stare să primească o luptă pe faţă, Romulus n-a năvălit asupra regelui cu ceata sa de tineri, ci cu nişte ciobani, cărora le poruncise să vină la palat – fiecare pe alt drum – la o oră anumită; Remus l-a ajutat cu o ceată adunată în casa lui Numitor. şi astfel ei îl ucid pe rege. Numitor, strigând tot timpul că duşmanii au pătruns în oraş şi atacă palatul regal, a chemat tineretul alban să apere cu arme cetăţuia. Apoi, văzând pe tineri că vin să-1 felicite după săvârşirea uciderii, a convocat pe dată adunarea poporului. Aici a arătat nelegiuirile săvârşite de fratele său faţă de el şi de nepoţii săi de sânge, povestind cum s-au născut aceştia, cum au fost crescuţi şi cum, apoi, au fost recunoscuţi de el. Apoi a povestit moartea tiranului, arătându-se pe sine ca autorul ei. Tinerii au venit în mijlocul adunării, încolonaţi cu ceata lor şi au salutat ca rege pe unul ce le era bunic, iar mulţimea care i-a urmat a întărit prin strigătele ei aprobatoare titlul şi puterea de rege ce-n chipul acesta i-au fost acordate lui.
După ce i-au încredinţat statul alban lui Numitor, pe Romulus şi Remus i-a cuprins dorinţa să întemeieze un oraş în locurile în care fuseseră părăsiţi şi unde crescuseră. Într-adevăr, în Alba şi în Latium era un surplus de populaţie; la aceasta se mai adăugau şi păstorii. Toate laolaltă dădeau temei să se creadă că atât Alba, cât şi Lavinium faţă de cel ce urma să fie întemeiat. În cugetul lor cei doi nutreau, printre celelalte gânduri, un gând rău, moştenit de la strămoşi, şi anume setea de domnie, la care s-a adăugat apoi o lupţi ruşinoasă, pornită din pricina unui lucru neînsemnat.
Deoarece erau gemeni şi vârsta nu putea decide între ei, şi-au alea fiecare câte un loc pentru observarea augurilor3: Romulus pe Palatin, iar Remus pe Aventin, urmând ca zeii, sub a căror ocrotire erau acele, să indice, prin semne divine, care dintre fraţi să dea oraşului numele său şi să-l stăpânească după întemeiere.
Se spune că mai întâi i s-au arătat lui Remus semnele divine, sub forma a şase vulturi. În clipa în care s-a vestit aceasta, lui Romulus i s-a arătat un număr dublu şi, astfel, amândoi au fost salutaţi ca regi. fiecare de ceata lui. Unii revendicau domnia, întemeindu-se pe prioritatea apariţiei augurilor, iar ceilalţi în virtutea numărului păsărilor. Din pricina certei care a izbucnit s-au înfuriat şi s-au luat apoi la luptă; cu acest prilej, Remus a fost lovit în învălmăşeală şi a murit.
Mai răspândită este, însă, versiunea după care Remus ar fi sărit în bătaie de joc peste noile ziduri, iar Romulus, înfuriat de aceasta, l-ar fi omorât, dojenindu-l cu următoarele vorbe: „Aşa să păţească de aici înainte oricine va sări peste zidurile mele”. Și aşa a pus Romulus singur mâna pe domnie; oraşul nou întemeiat şi-a luat numele de la întemeietorul lui4.
(Titus Livius, De la întemeierea Romei, I, 3–7)
1 Fiica regelui Latinus din Latium şi soţia lui Enea.
2 Sărbătoarea purificării, care avea loc la 15 februarie şi reprezenta o ceremonie foarte veche.
3 Erau ceremonii pentru consultarea voinţei zeilor : de obicei se observa zborul păsărilor sau felul în care mănâncă unele păsări.
4 În realitate, se pare că numele e de origine etruscă.
Mamertinii1 pierduseră, încă mai de mult ajutorul pe care îl primeau de la cetatea Regium; acum şi propriile lor forţe erau cu totul zdrobite. De aceea, unii s-au îndreptat spre cartaginezi, încredinţându-se acestora atât pe ei înşişi, cât şi cetatea lor. Alţii au trimis solie la romani, ca să le predea Mesina şi să le ceară ajutor, ca unora de care erau legaţi printr-o obârşie comună.
Multă vreme, romanii au stat la îndoială, părându-li-se curată nesăbuinţă faptul de a veni în ajutorul mamertinilor. Căci, după ce ei supuseseră la o pedeapsă cumplită pe propriii lor concetăţeni, care cu puţină vreme mai înainte îi trădaseră pe locuitorii din Regium2, nu puteau ei acum să-i ajute pe mamertini. Aceştia săvârşiseră o nelegiuire asemănătoare, şi nu numai faţă de cetatea Mesinei, dar şi faţă de Rhegium, iar pentru fapta lor cu greu se putea găsi o dezvinovăţire.
Și, totuşi, romanii – care cunoşteau toate lucrurile acestea – vedeau cum cartaginezii ajunseseră să stăpânească nu numai o parte a Libiei, dar şi a Iberiei, întinzându-şi stăpânirea asupra tuturor insulelor Mării Sardinice şi Tireniene. Erau foarte îngrijoraţi că, dacă vor pune cartaginezii mina şi pe Sicilia, vor fi pentru ei nişte vecini răi şi greu de suportat – care i-ar înconjura din toate părţile şi care ar însemna o înfricoşătoare ameninţare pentru Italia, în întregul ei. Era vădit lucru că Sicilia avea să fie în curând supusă de cartaginezi, în cazul că romanii nu dau ajutor mamertinilor. Căci – biruind Mesina şi punând stăpânire pe aceasta – cartaginezii trebuiau în scurtă vreme să ocupe Siracuza, întrucât chiar de pe atunci stăpâneau aproape tot ce mai rămăsese din Sicilia.
Și cum romanii prevedeau aceste lucruri şi credeau că este necesar ca ei să nu părăsească Mesina şi să nu-i lase pe cartaginezi să facă din ea – aş zice – o punte de trecere în Italia, au stat mult timp să chibzuiască la cele ce aveau de făcut.
Până la urmă, senatul, pentru motivele arătate mai sus, nu a voit să-şi dea încuviinţarea. Căci era de părere că foloasele pe care le-ar aduce sprijinirea mamertinilor n-ar fi mai mari decât nebunia ajutorării lor.
Dar poporul, copleşit de luptele pe care le purtase mai înainte şi simţind nevoia de a se reface prin orice mijloace – întrucât consulii, pe lângă cele amintite adineauri în legătură cu binele obştesc ce l-ar fi adus războiul, mai făgăduiau, de pe urma lui, vădite şi mari binefaceri pentru fiecare cetăţean în parte, – a hotărât să meargă în ajutorul mamertinilor. Hotărârea mulţimii a fost întărită printr-un plebiscit3, conducător al expediţiei fiind ales unul dintre consuli: Appius Claudius4, pe care poporul roman l-a trimis cu poruncă să-i ajute pe mamertini şi să treacă strâmtoarea la Mesina.
Mamertinii l-au alungat – în parte înspăimântându-l, în parte înşelându-l pe comandantul cartaginezilor care stăpânea fortăreaţa din cetate – apoi l-au adus înlăuntrul cetăţii pe Appius Claudius şi i-au încredinţat-o acestuia. Iar cartaginezii şi-au răstignit generalul, socotind că printr-o proastă chibzuială şi prin mişelie a părăsit fortăreaţa.
Cartaginezii veniră cu flota lor în apropierea Capului Pelorias5 – unde se stabilesc – iar cu o armată de pedestraşi ei s-au aşezat lângă aşa-numitul Synes6, începând, cu un greu asediu al Mesinei.
Multă vreme, romanii au stat la îndoială, părându-li-se curată nesăbuinţă faptul de a veni în ajutorul mamertinilor. Căci, după ce ei supuseseră la o pedeapsă cumplită pe propriii lor concetăţeni, care cu puţină vreme mai înainte îi trădaseră pe locuitorii din Regium2, nu puteau ei acum să-i ajute pe mamertini. Aceştia săvârşiseră o nelegiuire asemănătoare, şi nu numai faţă de cetatea Mesinei, dar şi faţă de Rhegium, iar pentru fapta lor cu greu se putea găsi o dezvinovăţire.
Și, totuşi, romanii – care cunoşteau toate lucrurile acestea – vedeau cum cartaginezii ajunseseră să stăpânească nu numai o parte a Libiei, dar şi a Iberiei, întinzându-şi stăpânirea asupra tuturor insulelor Mării Sardinice şi Tireniene. Erau foarte îngrijoraţi că, dacă vor pune cartaginezii mina şi pe Sicilia, vor fi pentru ei nişte vecini răi şi greu de suportat – care i-ar înconjura din toate părţile şi care ar însemna o înfricoşătoare ameninţare pentru Italia, în întregul ei. Era vădit lucru că Sicilia avea să fie în curând supusă de cartaginezi, în cazul că romanii nu dau ajutor mamertinilor. Căci – biruind Mesina şi punând stăpânire pe aceasta – cartaginezii trebuiau în scurtă vreme să ocupe Siracuza, întrucât chiar de pe atunci stăpâneau aproape tot ce mai rămăsese din Sicilia.
Și cum romanii prevedeau aceste lucruri şi credeau că este necesar ca ei să nu părăsească Mesina şi să nu-i lase pe cartaginezi să facă din ea – aş zice – o punte de trecere în Italia, au stat mult timp să chibzuiască la cele ce aveau de făcut.
Până la urmă, senatul, pentru motivele arătate mai sus, nu a voit să-şi dea încuviinţarea. Căci era de părere că foloasele pe care le-ar aduce sprijinirea mamertinilor n-ar fi mai mari decât nebunia ajutorării lor.
Dar poporul, copleşit de luptele pe care le purtase mai înainte şi simţind nevoia de a se reface prin orice mijloace – întrucât consulii, pe lângă cele amintite adineauri în legătură cu binele obştesc ce l-ar fi adus războiul, mai făgăduiau, de pe urma lui, vădite şi mari binefaceri pentru fiecare cetăţean în parte, – a hotărât să meargă în ajutorul mamertinilor. Hotărârea mulţimii a fost întărită printr-un plebiscit3, conducător al expediţiei fiind ales unul dintre consuli: Appius Claudius4, pe care poporul roman l-a trimis cu poruncă să-i ajute pe mamertini şi să treacă strâmtoarea la Mesina.
Mamertinii l-au alungat – în parte înspăimântându-l, în parte înşelându-l pe comandantul cartaginezilor care stăpânea fortăreaţa din cetate – apoi l-au adus înlăuntrul cetăţii pe Appius Claudius şi i-au încredinţat-o acestuia. Iar cartaginezii şi-au răstignit generalul, socotind că printr-o proastă chibzuială şi prin mişelie a părăsit fortăreaţa.
Cartaginezii veniră cu flota lor în apropierea Capului Pelorias5 – unde se stabilesc – iar cu o armată de pedestraşi ei s-au aşezat lângă aşa-numitul Synes6, începând, cu un greu asediu al Mesinei.
(Polibiu, Istorii, I, 10–11)
1 Erau nişte mercenari, de fel din Campania, care fuseseră în serviciul regelui Siracuzei. Apoi au cucerit oraşul Mesina şi de acolo prădau pe toţi vecinii. De aceea, Hieron al II-lea, tiranul Siracuzei, a pornit contra lor şi i-a asediat.2 O legiune romană, cu soldaţi originari din Campania, s-a revoltat şi a pus stăpânire pe oraşul Rhegium, pe care l-au stăpânit un timp, bucurându-se de sprijinul mamertinilor. În anul 270, însă, romanii au cucerit oraşul lor şi i-a asediat.
3 Plebiscitele erau adunări ale plebeilor a căror hotărâri au devenit cu vremea obligatorii ca şi legile obişnuite votate în comiţiile centuriate.
4 Unul dintre consuli, în anul 264 î.Hr.
5 Punctul cel mai de răsărit al Siciliei.
6 O localitate necunoscută, probabil de lângă Mesina.
